De ce naiba?

Pur si simplu nu pot intelege o chestie mai nou.Inca din gradinita suntem pusi in ipostaza de a ne imprieteni cu cei din jurul nostru,adica cu copii.Desigur,ne imprietenim,dar  nu chiar cu toata lumea,sau daca incercam sa ne imprietenim cu toata lumea,se gaseste cineva sa fie mai cocos decat cocosul insusi si sa distruga armonia.Am fost in primara intr-o clasa unde eram doar sapte copii si totusi erau niste cercuri de influenta puternice.Si anume,erau prietenii mei si prietenii unei alte fete care insuma cam toata clasa,mai putin doi baieti care nu se pronuntau.Bineinteles,erau prostioarele vremii,secretele ca atractia pentru tipul din clasa a patra ,si de asemenea invidiile pentru notele mai mari.Pe care intamplator sau nu le luam eu...dar...asta e o alta poveste.Oricum...am trecut la gimnaziu,unde toata lumea s-a aratat draguta cu mine deoarece nu invatasem la oras si eram parca o prezenta interesanta pentru ei.Da...asta pana knd gasca majora a avut grija alaturi de un bou de care eram indragostita(si inca pentru prima oara),sa imi rupa inima,momentul in care s-a produs ruptura.Adica...erau gasca tipei si a tipului,gasca ciudatilor care nu prea vorbeau cu restul,gasca mediocrilor in ochii gasculitei majore ,in care eram eu si gasca aspirantilor la postul pentru prietenia gasculitei.Eram fascinata de imaginea aceea creata de povestile dirigintei,care spunea ca un colectiv ar trebui sa fie un intreg,toti pentru unul si unul pentru toti,dar imi dadeam seama dupa ce se spargea norisorul ala roz ca era imposibil din cauza prejudecatilor.Pentru ca daca esti poate mai bun decat altii ,ei trebuie sa te invidieze,iar daca tu poate nu te pretezi la niste jocuri murdare,bineinteles ca trebuie sa fi vorbit de rau pe la spate.La noi in gimnaziu era imposibila o unitate,pentru ca erau prea multe piedici,si oricat visam la perfectiune,stiam clar ca nu se putea.Perfectiunea nu exista pana la urma.Si iata...acum aproape a trecut un an de liceu si imi dau seama k inca mai am colegi cu care in afara de ''salut''si ''pa''nu am nimic in comun.Si nu pentru ca poate nu am avea lucruri in comun,poate avem,insa eternele bariere despart armonia.Si...candva am vorbit cu o prietena care a zis ca dupa patru ani de liceu inca mai are colegi de liceu cu care nu a schimbat nici o vorba.E oare posibil?De de nu poate fi posibil?De ce lumea nu poate fi o mare familie?Uneori gasim numai prieteni pe unde mergem,uneori numai dusmani,uneori numai prieteni care se transforma treptat in dusmani.Si...uneori mi-ar placea daca am putea incerca sa ne cunoastem noi,colegii intre noi...sa nu mai fie acea ciudata raceala,cand incerci sa legi o conversatie si iti dai seama k ai ajuns intr-un punct mort,ca de fapt nu mai stii ce sa zici,ca nu mai sunt lucruri in comun.Se ajung la mediocritati penibile,la interese stupide sau pur si simplu la nepasare intentionata.De ce suntem niste fiinte asa de cu sange rece incat sa ne cream un grup si sa nu mai penetram sfera lui?Sau macar sa permitem pe altii sa ne patrunda in sfera?Uneori imi doresc sa vina ziua in care o sa intru in clasa si o sa fie o mare petrecere poate si toti colegii vor dansa impreuna,nu vor fi imbufnatii de pe margine,cu aere de superioritate,nici fandositele care critica pe una sau pe alta,ci doar un grup de oameni care sa isi exprime fiecare liber ceea ce simte fara ca mai apoi sa fie judecat.Vreau o lume in care oricine are dreptul sa fie prieten cu toata lumea fara a fi ironizat.Visez prea mult,nu?